Aveam vreo 17 ani și eram „abonată” la cinema. Cum juma’ de familie lucra sau lucrase în „industrie”, aveam pile cam peste tot, deci nici eu și nici băiatul cu care umblam, nu plăteam bilet. Numai bine, că oricum nu ne dădeau banii afară din casă. Primeam mereu sfaturi despre ce merită vizionat de la Mon Pere, pasionat de cinematografie de când putea sta în fund, cred, așa că nu pierdeam vremea cu prea multe prostii. Oricum nu era greu să dai de filme decente pentru că se mai și făceau destule, plus că numărul de lansări anuale nu era atât de turbat, deci aveai și timp să te informezi și mai ales să rumegi un film serios.
Serialele TV erau și ele destul de puține, număram pe degete cele câteva sitcom-uri cu care-mi relaxam mintea cea studioasă înainte de culcare. Despre muzică .. ce să spun .. aveam casete (apoi CD-uri) și, chiar în anii de radio, când aveam acces la mii de albume, nu m-am simțit niciodată copleșită de câtă muzică se lansa. Aveam timp să descopăr „clasicii”, plus să țin pasul cu noile trupe, fără să-mi simt creierul ca pe-un titirez.
Undeva în ultimii ani s-a dus naibii totul …
Cererea de „entertainment” este uriașă. Producătorii și-au dat seama că se pot face bani (deh, și înainte se făceau, dar de ce să nu producem mai mult), publicul vrea să fie distrat cât mai mult. Nu mai sunt câteva emisiuni pe o anumită linie, sunt zeci. Nu mai apar câteva albume, naiba le mai știe numărul. Nici nu apuci să respiri după ce trupa favorită a lansat ceva, că mai pun de un album, chiar dacă nici teoretic și nici practic nu aveau timp fizic să rumege ideile alea și să scoată ceva decent. În majoritatea cazurilor muzica e tot mai proastă, că-i pe bandă rulantă. Chiar și formații decente scot prostii, doar să le dea numărul mai mare.
Îmi amintesc că acum ani buni mergeam la Divertis, când aveau câte un „șou” în oraș. Au fost puține ocazii în viața mea că am simțit fizic că mi se fac intestinele fundiță de la atâta râs, multe asemenea ocazii erau la spectacolele lor. Râdeam până spre leșin. Apoi au început să apară la TV, după care au trecut la program săptămânal. Atunci am pierdut și eu rândul și interesul. Este greu în umor (și peste tot) să ai idei excelente atât de des. În loc de spectacole sau emisiuni mai răruțe, pentru care să aibă timp să se pregătească, erau forțați acum (bun, că nu-i lega nimeni) să presteze umor la bandă. Și este clar că nici calitatea nu avea cum să se mențină.
Cam la fel cu serialele. Sunt o mare consumatoare de prostii din astea și vă spun sincer că ajung să revăd câte o prostioară de când eram plină de acnee (OK, nu am avut niciodată problema asta, că-s cu tenul uscat, dar prindeți voi ideea), pentru că la alea mai și râd. Sunt cel puțin 10 seriale noi lansate în ultimele luni pe care încerc să le urmăresc și poate am 2-3 din care să-mi doresc să văd mai mult decât un episod. Am înțeles că nu poți să fii genial în fiecare zi, dar exact lansarea asta la grămadă de cât mai multe producții, „arde” meciul în general, să o zic mai domnește. Publicul însă cere, așa că scenariștii se screm să mai scoată o glumă în alea 20 de minute de episod iar noi încercăm să ne amintim ce înseamnă de fapt comedie.
Despre filme nici nu îndrăznesc să mai spun ceva. Am fost o mare pasionată și erau vremuri că știam tot ce mișcă în domeniu. Aveam clar genuri pe care le ignoram (și încă o fac), dar orice film mai de doamne-ajută era imediat vizionat și băgat la tărtăcuță. Am pierdut în ultimii ani orice interes. Comediile spumoase s-au dovedit a fi la fel de reușite ca glumele mele, filmele de „acțiune” sunt tot mai imbecile, iar 3D-ul ăsta e pentru mulți producători doar o scuză să prezinte niște povești penibile, dar pline de (d)efecte speciale. Mai scoate câte un actor din lista mea ceva decent și atunci simt că parcă iar merită să acord atenție fenomenului.
Eu cel puțin mă simt sufocată de toată vânzoleala asta. Mi-e greu să mai găsesc repere, așa cum o făceam acum 20 de ani, mi-e greu să mai găsesc vreo producție (de orice gen ar fi ea), care chiar să-mi apară ca o revelație. În general totu-i o ciorbă călduță pe care o înghiți să nu zici că nu ai ce să digeri.
